Descendenţa regelui

Povestea începe pe 25 octombrie 1921, la Foişor, în Sinaia, când vine pe lume cel mai tânăr membru al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen: Mihai I al României. Descendent direct din trei mari împăraţi - Regina Victoria, Ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei şi Împăratul Wilhelm I al Germaniei - Regele Mihai se naşte la confluenţa unui arbore genealogic cu greutate istorică. Este văr primar cu Regina Elisabeta a Marii Britanii şi înrudit cu membrii celor mai importante case regale din Europa.

Anii inocenţei

Copilăria îi este guvernată de blândeţea mamei, Principesa Elena a Greciei şi Danemarcei, dar şi de răceala afectivă a tatălui, Principele Carol al II-lea. Acesta nu se arată prea dornic să ducă mai departe îndatoririle regale, motiv pentru care renunţă la toate drepturile sale şi se instalează în Franţa.

Rege la doar 6 ani

Prima încercare din viaţa regelui vine foarte devreme, când bunicul său, Regele Ferdinand, moare, iar Mihai I urcă pe tronul României la nici 6 ani împliniţi. În 1927, suveranul-copil trece în fruntea ţării, fiind reprezentat la guvernare de o regenţă. Regele are puţine amintiri din acei ani, care culminează cu întoarcerea în ţară a tatălui său, Carol al II-lea.

Ruptura din familia regală

În 1930, apare cea de-a doua încercare: Carol al II-lea, proaspăt reîntors în ţară, îl detronează pe Regele Mihai şi îi atribuie fără ceremonie titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. Forţată de împrejurări, mama sa, Regina Elena, care divorţase de Carol, pleacă în exil, la Florenţa.

Brusc, voievodul Mihai rămâne fără sprijinul celei mai importante persoane din viaţa lui şi devine din ce mai retras şi introvertit.

Şcoala Palatină

În 1933, Carol al II-lea organizează pentru fiul său Şcoala Palatină, un program la care iau parte tineri din toate colţurile ţării şi din toate straturile sociale, cu scopul de a-i oferi Regelui Mihai o viziune cât mai fidelă asupra modului de viaţă şi a personalităţii românilor.

O experienţă foarte bună pentru rege, care a avut ocazia să cunoască fii de industriaşi, de mecanici sau de ţărani şi să ia pulsul diferitelor zone ale ţării, prin poveştile şi modul de viaţă al colegilor lui de clasă, dar şi prin intermeiul excursiilor organizate de către profesorul său de geografie, Ion Conea.

A doua încoronare

În 1940, după detronarea lui Carol al II-lea de către Generalul Ion Antonescu, Regele Mihai urcă pentru a doua oară pe tronul României, dar se vede confruntat cu o realitate copleşitoare: cel de-al Doilea Război Mondial şi o politică internaţională extrem de complexă.

În realitate, rolul său e mai mult formal, adevărata putere de decizie fiind în mâinile Mareşalului Antonescu. Din rolul de Prim-ministru, Antonescu guvernează cu puteri dictatoriale, păstrându-l pe tânărul rege la distanţă de orice decizie politică. Este o aplicare a conceptului politic “regele domneşte, dar nu guvernează”, care se regăseşte, de exemplu, în monarhia engleză.

Dictatura lui Antonescu

O dovadă clară a izolării regelui de viaţa politică o reprezintă faptul că el şi mama lui află de intrarea României în război de partea Germaniei nu de la Mareşalul Antonescu însuşi, ci de la radio.

“Antonescu făcea toată treaba atunci. Eu am fost exclus în totalitate, ca de obicei. (...) Chiar şi faptul că am intrat în război l-a auzit mama la BBC. A intrat într-o dimineaţă şi a spus că a auzit la BBC că România declarase război Rusiei.”

(Regele Mihai, Fragment din interviul luat de John Florescu)

Începutul războiului

Hitler era foarte interesat de petrolul românesc, care alimenta aproape jumătate dintre tancurile germane de pe câmpul de luptă, în special datorită rafinăriilor de la Ploieşti. Iar generalul Antonescu era interesat de recuperarea regiunilor istorice pierdute în 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, motiv pentru care Führer-ul i-a promis acestuia retrocetarea teritoriilor, în schimbul implicării României în război.

“Planul lui era să-i urmăm pe germani şi să fim cât mai aproape de ei, pentru că, înaintând spre est în Rusia, aveam să recâştigăm Transilvania mai apoi.” (Regele Mihai, Fragment din interviul luat de John Florescu)

Pierderile suferite

Iniţial, strategia pare să aibă succes, teritoriile fiind recucerite pentru o scurtă perioadă de timp. Însă Mareşalul Antonescu depăşeşte treptat limitele planului iniţial şi înaintează cu armata română pe teritoriul sovietic, implicându-se total în război de partea Germaniei şi suferind pierderi imense în rândurile soldaţilor români.

Preţul alianţei promise de Mareşalul Antonescu se dovedeşte a fi extrem de mare: 794.562 de morţi, dispăruţi şi răniţi, pe frontul de est şi de vest, cu foarte mari pierderi umane în bătăliile de la Odessa (1941) şi Stalingrad (1942-1943).

Lupta împotriva persecuţiei evreilor

O altă latură întunecată a războiului o reprezintă persecuţia evreilor şi deportarea lor în lagărele de concentrare. Revoltaţi de tratamentul “impus” de germani, Regele Mihai şi mama acestuia, Regina Elena, fac eforturi pentru a împiedica exterminarea evreilor din România, intervenind pe lângă Mareşalul Antonescu şi trimiţând camioane cu mâncare şi haine celor trimişi în Transnistria.

Încercarea de a ieşi din război

Conştient că ţara se îndreaptă în direcţia greşită, Regele Mihai caută cu insistenţă metode de a se alătura Aliaţilor. În 1943, îi trimite un mesaj codat preşedintelui Roosevelt, transmiţându-i că România e dispusă să elibereze anumite porţiuni de teren, pentru ca trupele Aliate să poată ateriza şi întreprinde un atac-surpriză împotriva germanilor. Din păcate, Regele Mihai nu a primit răspunsul dorit.

Planul prinde formă

Convins că trebuie să găsească o soluţie pentru ieşirea României din alianţa cu Germania, tânărul rege se sfătuieşte cu diferiţi reprezentanţi ai partidelor democrate şi de opoziţie, printre care Iuliu Maniu (Preşedintele Partidului Naţional Ţărănist), Dinu Brătianu (Preşedintele Partidului Naţional Liberal), Constantin Titel Petrescu (Preşedintele Partidului Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist din România).

Planul e clar: dacă Mareşalul nu poate fi convins să iasă din coaliţia cu Germania şi să se alăture Aliaţilor, va fi arestat şi înlăturat cu forţa de la putere. Data stabilită pentru lovitura de stat: 26 august.

Elementul de surpriză

Printr-o coincidenţă norocoasă, în timp ce se află la Sinaia, regele află o informaţie esenţială: Antonescu se pregăteşte să plece pe front pe 24 august. Regele intră în alertă şi pleacă în grabă la Bucureşti, ca să-şi anunţe oamenii că lovitura de stat trebuie mutată de urgenţă a doua zi. O parte dintre colaboratorii săi nu sunt de găsit, aşa că îi cheamă pe Generalul Sănătescu, Colonelul Emilian Ionescu, Ionel Mocsony Stârcea şi câţiva soldaţi şi se pregăteşte pentru confruntarea finală.

Momentul confruntării

Pe 22 august, Regele Mihai îşi ia inima în dinţi şi îl cheamă pe Antonescu la Palatul Regal a doua zi, sub pretextul unei discuţii despre situaţia de pe front.

În după-amiaza zilei de 23 august 1944, fără a bănui nimic, Mareşalul vine şi, timp de o oră, dezbate situaţia politică şi militară a ţării cu regele, dar nu se lasă convins.

“Am început prin a-i spune că situaţia aceasta nu poate continua. Nu ne putem apăra. Ruşii sunt prea mulţi, trebuie să ieşim (din război). (...) El a refuzat clar. Şi a spus că i-a promis lui Hitler că îi va fi alături până la final. Că i-a dat cuvântul de onoare, ca ofiţer.”

(Regele Mihai, Fragment din interviul luat de John Florescu)

Arestarea Mareşalului

Văzând că Mareşalul nu poate fi convins, regele rosteşte fraza-cheie: “În cazul acesta, îmi pare rău, dar nu mai e nimic de făcut.” Moment în care trei soldaţi şi un ofiţer, care stăteau ascunşi în cealaltă cameră, intră în încăpere şi îl arestează pe Antonescu. Şocat, Mareşalul îi ameninţă pe soldaţi şi pe Sănătescu cu execuţia, însă aceştia nu se lasă intimidaţi şi îl închid într-o cameră securizată din palat.

Noul guvern

Cu Antonescu în arest, regele se grăbeşte să alcătuiască un nou guvern, înainte ca germanii să afle despre lovitura de stat şi să distrugă orice încercare de ieşire din război. Guvernul este format în mare parte din militari, însă şi cu participarea partidelor, reprezentate de Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel Petrescu.

Liniile telefonice ale germanilor au fost tăiate, pentru a-l ajuta pe rege să mai câştige puţin timp. Până la ora 8 în seara aceleiaşi zile, guvernul şi oamenii-cheie din armată fuseseră schimbaţi, iar regele îşi înregistra proclamaţia de ieşire din război.

Proclamaţia regelui

În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22:00, este transmisă la radio proclamaţia de ieşire a României din război şi trecerea de partea Aliaţilor. Ţara e cuprinsă de un val de entuziasm şi oamenii ies pe străzi, scandând “regele, regele!”

Din fericire, soarta s-a dovedit a fi de partea regelui Mihai, care a reuşit să găsească cel mai bun moment pentru lovitura de stat. Mutarea planului de atac de pe 26 pe 23 i-a luat pe toţi prin surprindere, fapt care a ajutat România să reuşească acolo unde Ungaria şi Italia au eşuat.

Victoria Aliaţilor

Gestul regelui le dă Aliaţilor avântul de care au nevoie. În doar câteva zile (24, 25, 26 august), Bucureştiul şi împrejurimile sunt “curăţate” de germani (armata română luând aproximativ 50.000 de prizonieri), iar armata sovietică, în alianţă cu cea română, înaintează pe teritoriul ţării şi continuă apoi prin Ungaria şi Cehoslovacia.

Eliberarea României s-a dovedit a fi o victorie mai mare decât Stalingradul, armata română şi cea sovietică luând 192.000 de prizonieri germani de pe întreg teritoriul naţional.

Denaturarea adevărului

Se estimează că actul de curaj al Regelui Mihai a scurtat războiul cu şase luni şi a salvat zeci sau chiar sute de mii de vieţi omeneşti. Din păcate, adevărul istoric despre evenimentele de atunci a fost îmbrăcat ulterior în propagandă comunistă şi transformat într-un “succes” exclusiv al Partidului Comunist (care, la vremea aceea, nici măcar nu funcţiona în legalitate şi nu avea mai mult de 1.000 de membri în toată ţara).

România “vândută” către sovietici

Visurile de libertate şi democraţie se spulberă rapid sub povara intereselor sovietice. Iar lovitura de graţie e dată chiar de către Aliaţii din Occident: în cadrul Conferinţei de la Moscova, din 9 octombrie 1944, Churchill şi Stalin negociază cu cinism împărţirea sferelor de influenţă asupra ţărilor din Balcani. Soarta României e mâzgălită simplu pe o bucată de hârtie: 90% intră în mânile Uniunii Sovietice, iar 10% în ale Marii Britanii.

Pumnul de fier al Moscovei

Influenţa sovietică îşi face rapid simţită prezenţa în viaţa politică a ţării. În 1945, Stalin decide să schimbe guvernul de la Bucureşti, în care nu mai are încredere, şi îl trimite pe Vîșinski, vice-ministrul Afacerilor Externe, care are două întrevederi furtunoase cu regele Mihai. După discuţii aprinse, în care regele se opune numirii, invocând promisiunea Aliaţilor pentru alegeri democratice, Vîşinski pleacă trântind uşa.

În final, fără vreun sprijin din partea partidelor politice sau din partea Aliaţilor, regele este forţat să-l numească drept Prim-ministru pe candidatul impus de sovietici: Petru Groza.

Greva regală

Realizând că trebuie să-şi afirme poziţia de rege constituţional, Regele Mihai îl convoacă pe Petru Groza şi îi cere demisia, la 21 august 1945. Însă acesta refuză cu nonşalanţă, încălcând astfel pactul constituţional dintre Rege şi Prim-ministru şi declanşând o criză cunoscută în istorie drept „greva regală”.

Din acest moment, regele refuză să mai semneze vreun act al guvernului, lucru care marchează începutul conflictului făţiş între el şi comunişti.

Valul comunist înghite ţara

Regele e neclintit în hotărârea sa şi rămâne în grevă până la finalul anului. Pentru a debloca situaţia, sunt trimişi la Bucureşti Miniştrii Afacerilor Externe ale celor trei mari puteri, care solicită alegeri democratice şi includerea în Guvern a doi membri ai partidelor din opoziţie.

Petru Groza îi promite regelui alegeri libere în primăvara următorului an, însă le ţine abia la finalul lui 1946, iar totul se dovedeşte a fi o vastă înşelătorie. Alegerile sunt fraudate, prin schimbarea cifrelor de pe listele cu rezultate, iar comuniştii “câştigă” cu peste 80% din voturi. Cu ajutorul unor personaje ca Ana Pauker şi Emil Bodnăraş, regimul comunist prinde tot mai multă putere.

Logodna prinţesei Elisabeta

În 1947, Regele Mihai este invitat la logodna prinţesei Elisabeta a Angliei, veste pe care comuniştii o primesc cu entuziam, văzând în asta ocazia perfectă de a scăpa definitiv de tânărul monarh. Regele şi mama sa sunt însoţiţi la aeroport cu o căldură deosebită.

“Am plecat cu un avion. Tot guvernul era acolo, cu zâmbete largi pe faţă, strângându-ne mâna cu ambele mâini.”

(Fragment din interviul susţinul de Regele Mihai în cadrul “Living History Program” al Universităţii Duke)

Şantajul şi abdicarea

La întoarcerea în ţară, regele are parte de o experienţă cu totul diferită de cea de la plecare. Guvernul îl întâmpină cu o atitudine de gheaţă, fără vreun zâmbet sau strângere de mână; comuniştii speraseră că regele nu se va mai întoarce.

Pe 30 decembrie 1947, este chemat în capitală de urgenţă de către Groza şi Gheorghiu-Dej. Abia la faţa locului îşi dă seama despre ce e vorba: Groza îl aşteaptă cu o scrisoare de abdicare şi un pistol în buzunar. Mai mult, îl şantajează cu uciderea unor tineri monarhişti, dacă regele ezită să semneze actul.

Regele Mihai cere un răgaz de 45 de minute, ca să-şi pună gândurile în ordine. Retras în biroul său, e anunţat că liniile telefonice au fost tăiate, că paznicii regali au fost arestaţi şi că palatul e înconjurat de trupe loiale complotatorilor. Fără a vedea vreo scăpare şi cu sufletul frânt, regele semnează actul de abdicare.

Plecarea în exil

Ultima bătălie a regelui fusese câştigată de comunişti. Condus sub pază la tren, împreună cu mama sa, regele trebuie să spună fără voie „adio” ţării în care s-a născut. Şi pentru ca umilinţa să fie mai mare, comuniştii aşează pe peron un rând de soldaţi, cu spatele la el.

Însă vede, cu coada ochiului, o lacrimă alunecând pe obrazul unui ofiţer şi înţelege că şi sufletul românilor plânge după ultimul rege al ţării. Trenul se pune în mişcare fără ca cei doi pasageri să cunoască destinaţia şi abia după două zile de călătorie cu geamurile acoperite ajung pe pământ străin, în libertate.

Viaţa departe de ţară

În primii ani de după alungarea din România, regele, împreună cu tânăra sa soţie – Regina Ana, se perindă prin Europa, locuind pe rând în Florenţa, la Vila Sparta, apoi în Franţa şi în Marea Britanie, stabilindu-se într-un final la Versoix, în Elveţia. Cuplul regal are cinci fiice, iar Regele Mihai munceşte pentru a-şi întreţine familia, fiind mecanic de avioane, pilot de încercare pe prototipuri, broker şi chiar fermier.

În tot acest timp, încearcă să le explice occidentalilor starea politică din România şi caută să afle cu nerăbdare orice veste despre situaţia din ţară.

Încercarea de a se face auzit

În 1949, Regele Mihai pune bazele Comitetului Național Român, un grup creat cu scopul de a apăra interesele democratice române în occident, în perioada în care Partidul Comunist Român e la putere în România.

Vocea acestui comitet este regele, care transmite în fiecare an, de Crăciun, un mesaj către ţară, la Europa Liberă. Timp de ani de zile, cuvintele regelui răsună la radio cu regularitate, ca o încercare de încurajare a românilor, care încă trec prin momente grele.

În ciuda realităţii exilului, inima regelui e în continuare alături de poporul său.

Alungat pentru a doua oară

După Revoluţia din 1989, regele speră că i se va îngădui să-şi viziteze din nou ţara natală. În 1992, de Paşte, soseşte în România şi este întâmpinat cu un entuziasm peste aşteptări. Aproape un milion de români ies atunci în stradă, să-şi vadă din nou regele, după 45 de ani.

Însă valul imens de simpatie îi sperie pe politicienii aflaţi la putere, astfel că este oprit pe drumul de la Curtea de Argeş şi forţat să se întoarcă din nou în Elveţia. Monarhia se dovedeşte a fi, în continuare, o ameninţare prea mare pentru interesele politicienilor de la guvernare.

Întoarcerea în ţară

Abia în 1997, în timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu, regelui i se redă cetăţenia română şi are dreptul să se întoarcă fără restricţii în ţară. Data de 2 martie găseşte un rege cuprins de emoţie, în mijlocul unei mulţimi de aproape 10.000 de români, adunaţi în stradă să-i spună “bun venit” celui care trăise un exil atât de lung şi dureros.

După jumătate de secol, Regele Mihai al României era din nou acasă.

Gânduri pentru viitor

În 2011, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, Regele Mihai este invitat să ţină un discurs în Parlamentul României. Cu o voce tremurătoare, monarhul recunoaşte progresele ţării din ultimii ani, dar sugerează, cu eleganţă, că politica „aplicată în dispreţul eticii” nu are şanse de reuşită şi că „a sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului.”

Clasa politică e încurajată să investească în viitorul ţării cu responsabilitate şi cumpătare.

„Nu văd România de azi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.” (Regele Mihai)